Toamna acasa se sarbatorea cu o sticla de vin nou bauta cu prietenii, servind drept aperitiv la aceasta cate o jumatate de pachet de tigari si vorbe de duh spuse cu voce tare in timp ce sinea noastra se asteniza si privirile se pierdeau privind deja altundeva decat la conlocutor, indreptandu-se mai degraba catre ce va fi fost sa vina. Oricum toamna nu ar fi fost toamna daca noi nu i-am fi facut botezul si nu am fi miruit-o cu sticla aceea de vin “nebun”.
Toamna de acasa era cu totul deosebita de toamna de oriunde altundeva. Cand batea vantul destul de tare pamantul gemea de frunze de tei iar aerul se prabusea greu de injuraturile femeii de servici care trebuia sa le mature. In prezenta ei aruncam chistoacele bine stinse in gramada de frunze adunate si vorbeam mai incet cu glasuri parca mai batrane, nu din cauza vreunui nebanuit respect cat pentru ca limbile se dezlegasera deja si, pana cand vinul ar fi reusit sa le lege la loc, noi estimam “colectia de toamna” etalata pe aleea cartierului. In minti de-abia prizarind o schioapa peste ceata de hormoni puberti in “limpedea si parfumata” atmosfera adolescentina ce domnea deasupra, evaluarea esteticului la fel de pubertelor/adolescentinelor noastre concitadine se impunea drept condicio sine qua non a existentei.
Ei, dar nu vreau sa ma intelegeti gresit – traiectul vietilor noastre descria cu totul altceva decat vreun tropic millerian – ochii vad, inima cere si, desi fiecare dintre noi avea vreo “ocupatie”, estimarea se impunea, deseori evaluarea tinand cont si de craiul ce conducea “damigela” la plimbare. Ca era baiat bun, ca era mai golanel dar feches, ca “privata” lui tata-su mergea bine iar el era urat ca foamea – tot asa curgeau si etichetele, respectiv: ca e fata buna, ca ii place viata, ca e cam... ma rog... Apareau cateodata, insa, momente in care toti amuteam. Departe de a fi libidinosi, tot mai aproape de a ne “maturiza”, ne inclestam buzele pe chistoace si dadeam cu sarutmana cuminte cand treceau Ele:
Nevasta lui S (cu crupa subliniata de pantalonul colant, cu o privire nepasatoare dar parca atarnand spre coada ochiului la noi) ducea gunoiul sau venea cu painea si ne raspundea intr-un murmur abia auzit – gurile rele spuneau ca fusese si ea o “poama” dar ca, de teama de a-l pierde pe S, se cumintise si devenise (ceea ce nu ar fi crezut nimeni) familista. Sau mama lui R, mai invarsta, o adevarata cucoana, divortata (gandita de El, pictata de Rubens si plamadita de doi oameni) ne raspundea zambind (ne cunostea pe toti: cum ne numim, “ai cui” suntem si cred acum – si ma rosesc – si ce gandeam). Nu avea nimeni nimic de spus despre ea dar toti aveam de privit. Sau A, care ne era cea mai apropiata ca varsta, casatorita de curand cu un baiat “jos palaria” (acum familista cu copil dar, parca, neschimbata) ne raspundea cu “salut” facea schimb de tigari si bancuri cu noi si, tin minte, de curand, am ras de ea cand a rosit ca o scolarita auzindu-ma vorbind la telefon si vestind, intentionat cu voce tare, o cunostinta comuna ca sunt in tren cu “cea mai frumoasa mamica”.
Asta era prima zi in care simteam ca ajunsese toamna si in care ne adunam sa o intampinam. Poate ca nu era o zi deosebita atunci dar parca acum asa imi pare. Iar noi pofteam atunci cum poftim si acum si pana si femeia de serviciu, suduind frunzele si molfaind chistocul de “Carpati”, poftea si ea... la sticla noastra de “nebun”.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu