Am fereastra deschisa; e racoare. Stau cu gluga in cap si cu un pachet de tigari in fata. Celalalt pachet este in scrumiera. O scrumiera mare, de lemn primita in dar cu dungile ei aurii mascate cu marker-ul. Avea si stelute, tot aurii. Inca le mai are: nu m-a lasat sufletul sa le sterg.
Asta e o scrumiera veche. Desi o am doar de vreo patru ani e batrana si uzata si tocata si mai plina de amintiri decat “Cina cea de taina” atarnata deasupra divanului bunicii cu mult inainte de a ma fi nascut eu. Jumatate din amintirile care o umplu nu le mai are nimeni decat ea. Pana si eu le-am pierdut undeva. Poate ca se afla impreuna cu cheile mele plimbate cu avionul pana undeva, in tarile calde. Sau poate zac sub un strat de var in camera cu frigider negru, dulap negru, scaune negre si cafeaua cea mai neagra. Cel mai probabil, insa, se gasesc undeva in mintea mea, intr-un teren viran numit arie afectiva, transformate din imagini, mirosuri si sunete intr-o masa gelatinoasa de sentimente ce se pietrifica pe masura ce trece timpul creand recifuri si insule , inflorind pentru ca apoi sa lase in urma doar un schelet - esenta dar, totusi, doar o amintire a ceea ce au fost candva.
Oameni pe care i-am cunoscut atunci sunt cu totul altii acum si doar scrumiera mea veche si-i aminteste asa cum erau ei atunci. Ii are inmagazinati in luciul si patina sa, in zgarietura de pe buza, in lacul pleznit de pe fund. Zambesc cand ma gandesc la asta. Scotand prima tigara din pachet si presarand-o pe cea de a doua zeci si una in scrumiera ma gandesc ca nu imi trebuie prea multe pentru a-i invia pe toti asa cum erau odata. Atunci, cu scrumiera noua-nouta si lucioasa dinainte o sa ii pun fata in fata, sa rad de cei vechi si sa-i plang pe cei noi.
Daca, in mod extraordinar, as muri pana cand sa-mi iasa gandul asta din cap si sa termin aceasta noua tigara, mi-as dori sa ma arda si sa ma presare peste scrumul celei de a doua zeci si doua tigari neterminate.
Am stins-o. Ma duc sa golesc scrumiera.
