Eram la birtutul acela dragut, cochet si linistit, in camera cu poze vechi ale orasului ce a fost darmat si dintre atatea amintiri vechi si icetosate de strazi si cladiri ce au disparut mi-a venit in minte cum, pe cand eram la liceu, B imi povestea despre un cunoscut de aceeasi varsta cu noi care isi facea intotdeauna somnul de frumusete pe bancile unui liceu invecinat.
Dormea intotdeauna de la aceeasi prima ora a diminetii si pe zi ce trece tot mai mult. Dupa ce au incercat sa-l trezeasca de nenumarate ori in decursul primului trimestru profesorii au abandonat. Ca un tolomac, mai apoi ca simplu ornament, "frumoasa adormita" si-a gasit locul de siesta timpurie la orele diminetii in mijlocul prietenilor si profesorilor. Evitau sa-l trezeasca pentru ca tanarul flacau, pentru cateva momente de la trezire, tindea sa isi traiasca visele prin viu si galagios grai, strigand, clipind greu din ochi timp de cateva minute iar apoi adormind oricum la loc. In acele momente au aflat colegii cum se numea prietena sa - dupa strigatul de lupta: "Rupe-te, Liliiiiii !" - dar si cainele sau - in urma chemarii "Cartus, Cartus !". Las' sa doarma !
Acum, dupa atata timp, il gasesti pietrificat in aceeasi pozitie dupa aproape 10 ani, un gargui intr-o banca pe langa care, ca intr-un cadru accelerat de film, trec mereu alti si alti oameni, pulsand in ritmul intrarii si iesirii de la ore, zi dupa zi, anotimp dupa anotimp scurse pe fereastra clasei, an dupa an in care iarba creste, mustatile mijesc, baietii devin barbati, fetele devin femei iar profesorii imbatranesc si ies la pensie. Din cand in cand cate o gargarita ii poposeste pe ureche iar un elev il mazgaleste cu pixul. Uite: pe obrazul drept are un numar de telefon, pe frunte "ANDREI + GINA = LUV" iar in coltul gurii are ceva ce nu este nicidecum pipa sau tigare. Sub scaunul cu gargui isi ascund "derbedeii" clasei sticla iar in buzunarul sau pietrificat gasesti pitite "babaroase" si tigari, fituici si carti de joc si chiar si agrafa cu fluturasi a Madalinei din prima banca.
Oameni au murit de cand s-a "nascut" Gargui si alti pui de om s-au nascut si au crescut. El a ramas acolo, neschimbat, la fel cum a ramas orasul vechi din fotografiile alb-negru: cu strazi pietruite si pline de colb, cu Cadrilaterul frumos desenat din fata primariei, cu peretii varuiti alb, cu jobenuri, cu pusti cu cercuri si "madame" cu umbrele. A ramas dar, la fel cum s-a ingropat orasul sub beton si asfalt si sub molozul demolarilor de acum douazeci de ani si mai bine, tot asa s-a ingropat si garguiul in mintea mea. Si cum pe strazile orasului acela mort demult nu mai alearga decat vise nici prin garguiul din imaginatia mea nu mai alearga nici Lili nici Cartus si nici macar apa de ploaie ci doar un fir din gandurile mele, unul care nu prea are, ce-i drept, legatura cu realitatea: omul doarme acum in patul conjugal si niciodata la munca unde ajunge in fiecare dimineata la timp.
Dormea intotdeauna de la aceeasi prima ora a diminetii si pe zi ce trece tot mai mult. Dupa ce au incercat sa-l trezeasca de nenumarate ori in decursul primului trimestru profesorii au abandonat. Ca un tolomac, mai apoi ca simplu ornament, "frumoasa adormita" si-a gasit locul de siesta timpurie la orele diminetii in mijlocul prietenilor si profesorilor. Evitau sa-l trezeasca pentru ca tanarul flacau, pentru cateva momente de la trezire, tindea sa isi traiasca visele prin viu si galagios grai, strigand, clipind greu din ochi timp de cateva minute iar apoi adormind oricum la loc. In acele momente au aflat colegii cum se numea prietena sa - dupa strigatul de lupta: "Rupe-te, Liliiiiii !" - dar si cainele sau - in urma chemarii "Cartus, Cartus !". Las' sa doarma !
Acum, dupa atata timp, il gasesti pietrificat in aceeasi pozitie dupa aproape 10 ani, un gargui intr-o banca pe langa care, ca intr-un cadru accelerat de film, trec mereu alti si alti oameni, pulsand in ritmul intrarii si iesirii de la ore, zi dupa zi, anotimp dupa anotimp scurse pe fereastra clasei, an dupa an in care iarba creste, mustatile mijesc, baietii devin barbati, fetele devin femei iar profesorii imbatranesc si ies la pensie. Din cand in cand cate o gargarita ii poposeste pe ureche iar un elev il mazgaleste cu pixul. Uite: pe obrazul drept are un numar de telefon, pe frunte "ANDREI + GINA = LUV" iar in coltul gurii are ceva ce nu este nicidecum pipa sau tigare. Sub scaunul cu gargui isi ascund "derbedeii" clasei sticla iar in buzunarul sau pietrificat gasesti pitite "babaroase" si tigari, fituici si carti de joc si chiar si agrafa cu fluturasi a Madalinei din prima banca.
Oameni au murit de cand s-a "nascut" Gargui si alti pui de om s-au nascut si au crescut. El a ramas acolo, neschimbat, la fel cum a ramas orasul vechi din fotografiile alb-negru: cu strazi pietruite si pline de colb, cu Cadrilaterul frumos desenat din fata primariei, cu peretii varuiti alb, cu jobenuri, cu pusti cu cercuri si "madame" cu umbrele. A ramas dar, la fel cum s-a ingropat orasul sub beton si asfalt si sub molozul demolarilor de acum douazeci de ani si mai bine, tot asa s-a ingropat si garguiul in mintea mea. Si cum pe strazile orasului acela mort demult nu mai alearga decat vise nici prin garguiul din imaginatia mea nu mai alearga nici Lili nici Cartus si nici macar apa de ploaie ci doar un fir din gandurile mele, unul care nu prea are, ce-i drept, legatura cu realitatea: omul doarme acum in patul conjugal si niciodata la munca unde ajunge in fiecare dimineata la timp.
Un comentariu:
De la un atlant: noi, neamul creaturilor ce înţepenesc în oraşe demult defuncte, te salutăm.
Trimiteți un comentariu